„Nu faci nimic din artă” – au zis.

Timp de citire: 10 min.

„Nu o să faci nimic din artă!”

Am auzit această frază de când mă știu. Peste tot pe unde mă întorceam, întâlneam artiști, actori, muzicieni, instrumentiști, balerini, dansatori, care și-au urmat pasiunea și talentul, iar concluzia lor de viață, la maturitate, era că „degeaba ai talent, tot nu faci nimic din artă”.

Nu știu nici acum ce ar fi vrut ei să facă și nu au reușit. Dar dezamăgirea lor m-a urmat și mi s-a impregnat în suflet ca o frică.

Am crescut printre costume de teatru, pe scenă și jucând prinselea cu sora mea mai mică, pe holurile și lojele Teatrului de Revistă „Fantasio” din Constanța. Am explorat în plus, cu ochi și entuziasm de copil, fără să mă oprească nimeni, teatrul de păpuși, opera și sălile de repetiție ale baletului Oleg Danovski. Unde mergea mama, eram și noi.

Mama, actriță la secția de teatru pentru copii din cadrul Fantasio, ne-a lăsat și ne-a încurajat mereu să ne urmăm creativitatea, în ciuda a tot ce zicea lumea. Ea știa că împlinirea personală de a te accepta și de a-ți urma inima creativă, nu poate fi influențată de banii pe care îi faci.

Ea nu și-a dorit expres pentru fetele ei să fim „realizate” financiar. Ea și-a dorit să fim împlinite!

Tata în schimb a fost primul din familie care a zis: „Dar ce vor face fetele din artă?” Eu eram înscrisă la artă plastică în clasa a V-a iar sora mea venea din urmă, învățând violoncelul (clasa a 3-a o făcea deja la secția de muzică).

Mama mă vedea mereu meșterind, construind machete din carton, hârtie și aracet. Era jocul meu preferat. Orice meșteream, era mai distractiv decât o joacă simplă cu păpușile. Mama i-a spus: „Poate devine arhitect.” (Nu a fost să fie, matematica nu a fost de acord cu mine. Și m-a atras pictura.) Mama m-a susținut. Iar tata, inginer electro mecanic și jumătatea rațională a familiei, a mers pe mâna ei, și a profesorilor încântați de mine. Nu a încercat să ne oprească dar spera în sinea lui că vom face ceva… că nu vom „muri de foame cu arta noastră„.

În experiența mea de 8 ani la Liceul de Artă, din clasa a V-a până în a XII-a, profesorii noștri erau un paradox. Ne spuneau „Nu prea faci nimic din artă, să știi…”, Dar ei ne și încurajau. Dacă asta ne făcea să fim fericiți, atunci să nu ne lăsăm de arta noastră. Chiar dacă va fi doar un hobby și nu un job adevărat.

Pe măsură ce se apropia absolvirea, mă simțeam de parcă, ei nu ne mai pot proteja de lume și o să ne convingem singuri că arta e doar „ceva frumos” dar fără un viitor cu carieră. Totuși ei continuau, și continuă și azi să își facă propria artă. Chiar dacă e pentru un public mic, ei între ei, tribul lor, cu expozițiile și galeriile lor. E lumea lor, în care își găsesc propria împlinire.

Tot din frică…

M-a îngrozit ideea că nu o să fac nimic din artă. Eram printre primii din țară, împreună cu colegele și prietenele mele din Liceu, și eram terifiată că eu nu voi fi în stare să fac nimic din artă. Că am atâta talent, și degeaba. Nu îmi va folosi la nimic.

Mi-a intrat pe nesimțite monologul celor din jur, în limbajul și sistemul meu de valori. „Tu nu vezi că nu faci nimic din artă?”

Dar iubeam să creez! Eram atât de încântată și fascinată de procesul ideilor, de culori și de pictură! Cum putea să fie ceva atât de incredibil, degeaba?

Am vrut să devin restaurator de artă, fiindcă era singura meserie palpabilă, de viitor, care îmi combina pasiunea pentru artă, istorie și științe. A părut o idee nemaipomenită. Când alți colegi mergeau la facultatea de arte plastice, să devină artiști condamnați să fie „muritori de foame”, eu mergeam la sigur, la o meserie, un viitor și o carieră. (În acel moment, eram mult prea înfumurată pentru binele meu.)

Eram sigură că fac ce trebuie și că astfel, nu îi voi dezamăgi pe părinții mei, care au crezut atât de mult în mine și talentul meu.

Până când în anul II de facultate, la Restaurare și Conservare în Sibiu, ni s-a zis de către un restaurator, că „Nu poți să faci nimic cu restaurarea. E o meserie în comă și pe cale de dispariție.”

Dumnezeule! Mi-am zis că înnebunesc. Era culmea!

Doar nu era posibil să aibă dreptate…

Am decis atunci, că nu mai vroiam să las frica altora să îmi ghideze propriile alegeri!

Am un masterat în Restaurare lemn policrom drept urmare a ambiției mele și 4 ani de lucru ca restaurator la un atelier privat.

(Până la urmă totuși, eu am oprit acesta drum de carieră. Dar nu din frică, ci pentru că am realizat că nu era al meu. Nu cu adevărat.)

În timpul facultății, s-a întâmplat ceva care mi-a repornit inima creativă.

Profesorul de Istoria Artei Universale, ne-a zis în anul III, că:

„dacă ești restaurator, nu poți să fii și artist.”

Iaaa stai puțin! Nu mi-am pus problema niciodată să renunț la partea mea de artist. La libertatea creativă, la emoția și adrenalina creației și la sentimentul de liniște, acceptare și împlinire atunci când creezi.

Nu se putea să fie adevărat. Iar eu eram hotărâtă să arăt că poți să fii și restaurator și artist. Deja le făceam pe amândouă!

Desenam acasă, pictam din plin și învățam să pictez digital în Photoshop când încă nu aveam tabletă. Visam în timpul liber, să lucrez la o firmă de jocuri pe calculator sau de animație.  La facultate învățam să sculptez în lemn și în piatră, modelam în lut până când îmi oboseau degetele. Și la muzeu în practică și la primul meu serviciu, eram restaurator.

Cum adică să nu mai fiu artist?

Culmea era, că majoritatea profesorilor meu de restaurare erau și artiști. Iar ei încercau să facă același lucru pe care încercam și eu defapt, dar nu îmi dădeam încă seama de asta. Să am o meserie în plus, care să mă ajute să fiu și artist. Dar cu o plasă de siguranță – restaurarea.

Oh dar dacă nici ei, cu atâta experiență în spate, nu reușeau să „facă” ceva din arta lor, eu ce șansă aveam?

Și uite așa, m-am trezit plângând seara în timp ce priveam un anime făcut de Studio Ghibli, în care o tânără artistă lua decizia să își urmeze propria inimă creativă și alegea să picteze, fără să îi pese ce părere au ceilalți. Era 2013.

Soțul meu mi-a zis atunci: „De ce plângi? Că doar nu te oprește nimic să continui să pictezi! Și tu poți să faci asta. Acum doar tu îți stai în cale. Trebuie să îți asumi și să începi de undeva.”

Dar dacă nu fac nimic din arta mea?Am văzut în calea mea atât de mulți oameni creativi care se luptau cu ei înșiși, încât mă gândeam ce sens are? De ce să repet ce fac toți ceilalți? Dacă o să fiu respinsă? Pentru ce să fiu atât de vulnerabilă?

Apoi s-a întâmplat ceva.

Eu făceam o treabă foarte bună ascunzându-mă de Gura Lumii. Ascundeam părți din mine care erau fanteziste, iubitoare de spiritualitate păgână, veche, celtică, din natură, feminină. Adeptă a poveștilor și basmelor cu ființe fantastice, a lecțiilor de mindfulness tibetane și a legendelor japoneze. Acele părți care cred cu o putere nestăvilită în iubirea necondiționată și într-un Dumnezeu care le cuprinde pe toate, cu ființe mitologice și o natură ca zeiță.

Am ascuns ce pictam. Am ascuns ce citeam și ce credeam. Și mă ascundeam pe mine de restul, fiindcă era mai ușor să fiu doar eu cu mine, fără să risc să fiu respinsă. Familia mea mă știa și mă accepta. Era suficient atunci pentru mine.

Voiam să fac artă, dar nu voiam să îmi asum riscul de a fi respinsă. Așa că o țineam acasă.

Frica de a nu face nimic din artă, a ajuns să fie frica de a nu fi acceptată pentru cine sunt cu adevărat.

Soțul meu m-a ajutat aici fiindcă el a fost primul om, în afară de cercul familiei și al profesorilor de la școală, care m-a văzut așa cum sunt, și m-a acceptat cu toate ciudățeniile la pachet.

Dar să fii acceptat de cei care sunt la fel de ciudați ca tine, este una, și este piatra de temelie pentru tot. Dar să fii vulnerabil și să te expui în Gura Lumii, este cu totul altceva. Înseamnă să crești.

Cu pași mici, am început să arăt pe internet ce fac. Am văzut de-a lungul anilor, cum tablourile mele erau preluate și folosite de alții pentru a exprima vizual o poezie, colecționate și adăugate meditațiilor sau puse în albume de muzică. Unele cu voia, altele fără intenția mea dar mă bucuram la fel de tare.

Tablourile mele erau folositoare. Creativitatea mea era folositoare. Inspira.

Când am rămas însărcinată am simțit că acum e momentul. Ce vreau să îi arăt copilului meu?  Ce fel de exemplu vreau să fiu?

Și am luat decizia de a-mi urma inima creativă!

Mereu am avut o atracție spre inimă. Că era prin energia cristalului roz care este cristalul inimii (mereu cu mine oriunde sunt, de când aveam 16 ani), că era prin Chakra inimii, că era prin înțelegerea emoțională a unei relații armonioase în care respecți liberul arbitru al celuilalt și îi celebrezi individualitatea așa cum o accepți și celebrezi pe a ta, sau prin capacitatea de a vedea că singurul numitor comun al tuturor religiilor și culturilor lumii, este iubirea.

Nu e nimic întâmplător.  Am crezut mereu că orice faci cu iubire pentru tine și ceilalți, este un lucru bun făcut.  Blândețea, răbdarea, empatia, compasiunea, liberul arbitru. Acestea sunt valori pe care le respect și caut să le practic, de când am devenit în liceu conștientă de ele.

Și toți avem nevoie să fim mai blânzi cu noi. În plus, cel mai mult creștem pe plan personal și în relație cu cei din jur, atunci când suntem acceptați, iubiți și îndrumați să ne descoperim propriul potențial, ajutându-i pe ceilalți, înconjurați de oameni care ne provoacă!

Împlinire.

Dorința mea, era pentru mine, să fiu de folos și să mă simt împlinită că îmi folosesc vocea.

Vocea mea, am înțeles treptat, că e tot ceea ce sunt, atunci când mă accept în totalitate. Acel sentiment de împlinire și inimă plină, ce se exprimă în afară, formând legături emoționale cu cei care văd și simt ca mine, ce îi umple de propria lor împlinire de a fi și de a se accepta.

Am înțeles, văzând cum folosesc oamenii creațiile mele (tablouri, bijuterii, decorațiuni), că felul în care suntem folositori ca oameni creativi, este că arta noastră îi ajută pe ceilalți, să își exprime sentimentele și povestea fărăcuvinte. Să se regăsească într-o imagine sau un obiect, și să îl folosească pentru a arăta lumii cine sunt ei cu adevărat.

Mi-am găsit Vocea prin artă și am vrut să descopăr cum o voi folosi.

Partea din creier care controlează emoțiile, nu controlează și limbajul, de aceea nu putem exprima exact în cuvinte ce simțim. Dar o facem folosind povești, întâmplări evenimente, muzică, dans și artă în toate formele ei.

Oamenii dintotdeauna au folosit arta astfel: pentru a se exprima și pentru arăta celorlalți cine sunt.

Și astfel, m-am întrebat: Cum pot artiștii să își exprime propria artă, și să facă totuși ceva din ea? Cum ar putea să trăiască în mod cinstit din chemarea inimii lor creative?

Cum pot eu să fac asta?

Răspunsul a fost tare neașteptat, dar logic și m-a lovit în moalele capului: marketing.

Un artist trebuie să vândă. Deci are nevoie de o afacere creativă. Pe care trebuie să o cunoască, să o stăpânească și să învețe să o folosească pentru binele lui și a clienților săi.

Dar cum să vinzi?

Fugeam de ideea de a vinde fiindcă o vedeam ca pe o manipulare. Mă gândeam mereu la negustorii evrei care îi întortocheau pe cumpărători, până când aceștia nu mai știau de ei. Care ajungeau să cumpere lucruri pe care nu și le doreau și nu aveau nevoie de ele. Pe care apoi, le regretau!

Ah, mi se părea atât de imoral!!

„Artiștii nu își vând arta. Ea doar se cumpără. Ei creează, iar oamenii doar apar și o cumpără, nu?”

Așa mi se părea și îmi doream să fie așa, cu o naivitate demnă de milă. Mi se întâmplase, vindeam, am avut „noroc”. Dar nu era o gândire din care să pot să trăiesc. Fiindcă nu aveam nici un fel de control!

Iar deși mulți artiști și artizani fac asta, (majoritatea pe care îi cunosc, fac asta din păcate, așteaptă să pice din cer clienți), din fericire sunt și cei ca mine, care înțeleg (descoperind pe cont propriu), că dacă vrei să vinzi ceva, orice, chiar și artă, ai nevoie să știi să vinzi. Ai nevoie defapt de o strategie de afacere și de marketing.

„Dar eu nu știu să vând! Nu am fler de negustor și aș prefera să dau cadou ce creez, numai să nu trebuiască să cer oamenilor bani. Dacă le cer prea mult și ei mă refuză? Mă voi simți din nou respinsă, și nu vreau asta.”

Așa am gândit foarte mulți ani. Am crezut că te naști cu o plăcere pentru a vinde și eu cu siguranță nu o aveam.

Plus chiar nu voiam să mă simt ca atunci când expuneam în gimnaziu, la galeriile de artă din Mamaia și vedeam cum colegii mei vindeau și eu nu. M-a marcat atât de tare sentimentul de a fi respinsă. O luasem atât de personal. Și nu am avut prezența de spirit să îmi întreb profesorul de artă de atunci, Hederfai Petru, de ce și cum se vinde arta. Nu am vorbit cu nimeni despre asta.

(A trebuit să îmi pice fisa, la 25 de ani.)

Nu înveți să vinzi la școala și liceul de artă. Nu înveți să vinzi nici la facultate.

Acestea sunt skilluri pe care se crede, că sunt „de stradă”, le înveți fiindcă „nevoia te învață”. Sau ai noroc și dai de un artist mentor, căruia nu îi este frică să împărtășească din cunoștințe, de teamă că i-ai fura meseria.

Din 2013, eu am decis că e momentul să nu mă mai lamentez și la fel ca altceva nou, voi învăța pe cont propriu să vând.

M-am lovit apoi de o altă problemă.

Marketingul și afacerile obișnuite, nu sunt pe limba sau stilul de a fi, a creativilor. Sunt greoaie, întortocheate și atâtea cifre de măsurat! Înfiorător!

Atunci, din tot ce citeam (fiindcă devoram informații, ceea ce fac în continuare), am conceput propriul meu limbaj și cod de Marketing: Marketingul cu inima pentru afaceri făcute cu inima.

Un marketing creativ, emoțional și relațional, în care fuzionează inima artistului cu inima clientului, ca o relație de suflete pereche, în care ambii învață unul de la celalalt. Cu empatie, compasiune, acceptare și asumare.

Studiez practicile de marketing clasic și online, împreună cu strategiile de afaceri, și le adaptez nevoilor specifice ale oamenilor creativi.

Din 2018, aplic aceste principii atât pentru mine cât și în alte afaceri creative, împreună cu artiști și artizani iar rezultatele apar, în ritmul lor, de fiecare dată! Dar trebuie să muncești mult pentru ele!

Am pornit pe acest drum, fiindcă nu vreau ca un copil, un tânăr, o mamă, sau un bunic talentat și creativ, să mai audă vreodată replica „nu o să faci nimic din artă„.

Ba da. O să faci. Dar nu din ea.

Ci prin ea!

Prin artă, îți vei găsi propria voce. Vei trăi zi de zi, împlinit. Și îi vei inspira pur și simplu pe ceilalți să facă la fel.

Plus, din prea plinul inimii tale creative, dacă alegi să dai mai departe, vei atrage în jurul tău oameni care văd, cred și simt lumea ca tine.

Vei putea trăi din arta ta, și vei munci pe brânci pentru a avea o afacere creativă. Vei fi împlinit. Și va merita.

Găsindu-mi viziunea și misiunea personală, am început să creez din inima mea creativă și să îmi ascult vocea, ceea ce mă ajută să fiu împlinită, în orice mediu îmi manifest creativitate, indiferent dacă pictez, scriu, consiliez sau predau marketing cu inima.

Dar cel mai important, e că astfel, îi ajut pe alți oameni creativi să își găsească propria voce și propria împlinire.

Văd o lume în care creativitatea ne ajută să fim conectați unii cu ceilalți, și împreună putem să descoperim împlinirea de a trăi prin inimă.

Misiunea mea, este să încurajez legătura emoțională dintre creatori și iubitorii de frumos, pentru ca împreună, să modelăm un viitor mai blând, în care să ne simțim zi de zi, împliniți.

Suntem împreună în această lume plină de resurse și dacă ne ajutăm, alegem în fiecare zi să o facem mai bună.

Arta este felul nostru de a face bine. Dar doar dacă o împărtășim cu ceilalți!

Povestea mea, a început cu frică. „Nu o să faci nimic din artă”.

Dar am ajuns să trăiesc prin această frică, să o las să treacă prin mine, și la sfârșitul ei, să rămân doar eu (ca în Dune, de Frank Herbert).

Datorită acestei frici, mi-am găsit Vocea, stilul și dorința de a fi de folos celorlalți prin ceea ce iubesc să fac: să creez și să scriu.

Au zis atâția: Nu poți să faci nimic din artă!

Dar eu, acum aleg să îmi suflec mânecile și să răspund:

Vrei să vezi?

Cu drag,
Andrada