Atelierul Imaginar vs Atelierul Real

Spațiul meu creativ s-a limitat de-a lungul carierei mele artistice, de la vârsta de 12 ani:

• la o masă/birou, pe unde îmi făceam un pic de loc

• în brațe, pe pat, pe fotoliu sau pe un șevalet de birou pe care îl puneam pe un scaun în timp ce eu stăteam turcește pe un fotoliu

• lângă tastatura împinsă sub monitor, ca să-mi fac loc pentru mărgele, în fața calculatorului, cu o grămadă de cutii și cutiuțe împrăștiate pe lângă mine.
• la bucătărie pe șevaletul așezat între masă și chiuvetă, fiindcă era singurul loc în care se putea curăța ușor ulterior.

Și zău că nu am avut niciodată nevoie fizică de mai mult!

Să visezi, e un lucru serios!

De-a lungul anilor însă, o dată pe an, cam așa, mă trezeam uitându-mă la o poză cu un atelier oarecare, de obicei alb dar dezordonat-ordonat (ordinea aia în care numai tu știi unde îți sunt lucrurile): o cameră numai a ta în care să te desfășori în voie și să nu trebuiască să strângi obligatoriu după tine la sfârșitul zilei.

Și uite așa visam la un atelier doar al meu, vreo 10 minute, după care îmi trecea, și se mai ducea un an fără să mă gândesc la atelierul ideal.

Am crescut crezând și poftind la un atelier, în care creativitatea mea să zburde liberă, să am panouri inspiraționale peste tot, să pictez dacă am chef dimineața, să îmi cuplez tableta grafică pe la prânz iar seara dacă mai am răbdare, să lucrez la o bijuterie. Un loc frumos cu un colț tip mini lightroom pentru poze, și lângă să fie calculatorul, unde să am tot universul la un click distanță.

Am crezut o perioadă că dacă nu am lucrurile astea, nu sunt un artist adevărat, ci doar o imitație care s-a adaptat pur și simplu la pasiunile ei.

Atelierul fizic – Realitatea

E clar că toți artiștii, indiferent de domeniu, avem nevoie de un loc fizic în care să ne manifestăm, să greșim mult, să învățăm, să repetăm, să ne pregătim pentru ieșirile în lume.

Dar cred că este o greșeală să ne punem pe pauză creativitatea, cramponându-ne de inexistența unui loc “perfect/ideal” doar al nostru.

Să ne victimizăm că eșecul nostru apare “doar” din lipsa unui spațiu în care putem creea nestingheriți. “Că nu am bani”, “ca nu am unde” etc. Sau să așteptăm un an de zile o fugă în natură, într-un loc izolat, ca o tabără de creație, ca să ne înconjurăm cu o mantie de protecție: “Eu nu pot lucra dacă nu am liniște.”

Vinovăția, mama ei de treabă

Recunosc, în timp mi-am creat involuntar, un complex de vinovăție. În facultate (specialitarea Restaurare – Conservare Artă), aveam doar spațiul meu pendulam între zile în care alegeam să ies în oraș cu prietenii, sau zile în șir în care nu ieșeam din casă și învățam să pictez digital în Photoshop doar cu mouse-ul și tastatura. Mă simțeam apoi vinovată că nu profitam și mai mult de “spațiul creator”. Când m-am angajat, eram vinovată că nu mai aveam nici măcar timp să creez.

Doar aveam atâtea de făcut: cumpărături, curat în casă, mâncare, văzut un film, citit o carte, plimbări cu cățelul și bineînțeles quality time cu omul meu. Așa trecea timpul, weekend de weekend, în care deși eram relaxată, mă simțeam vinovată că iar am amânat un moment creator. Era un cerc vicios din care dacă nu ieși din el cu totul, nu te lasă în pace.

Dar se poate, și vreau să-ți arăt cum am reușit eu să îmi găsesc Atelierul mai bun ca în Imaginație și mai palpabil ca cel din Realitate.

Ne adaptăm pentru că putem, nu pentru că nu avem de ales. E o diferență!

Așa că după ani de oftat după un atelier, de jonglat între izolare artistică de 10 ore/weekend și săptămâni scufundată în realitate, între Fata Morgana a Inspirației și Gigi Duru al Realității, am făcut febră musculară de la atâta jonglat aiurea. Mi-am spus, “Trebuie să existe o variantă mai bună.” Și am găsit-o, personalizată la sânge pentru nevoile mele.

Atelierul îți servește propriile nevoi

Pentru început, Atelierul este doar un spațiu. Nici mai mult nici mai puțin. Noi îi conferim tot felul de calități și așteptări ce poate ne vor face viața mai bună.

Noi îl personalizăm, ca să devină parte din noi. Și totuși, defapt, ce avem nevoie?

Să avem ceva, al nostru, parte din noi, care să ne definească și să ne inspire, să ne mângâie și să ne dea protecție. Un loc în care să fim în siguranță cu noi înșine.

Unde poate fi acel loc?

Mie mi se pare că defapt avem nevoie de propria noastră persoană. De propriul nostru sine. Să fim echilibrați, să avem încredere în noi.

Dar într-o lume în care toate lumea știe mai bine ce ai tu nevoie, în care îi lași pe alții să te valideze ca individ, și în care te acoperi de etichete sociale, doar-doar vei fi acceptat, nici nu mai avem timp să ne întrebăm ce nevoi avem noi, ca artiști, defapt? Sau ca oameni?

Oare eu puteam să găsesc acest spațiu ideal de siguranță și confort, în care să creez liniștită?

Am căutat soluții ca un șoricel de bibliotecă și am aflat într-un final care sunt nevoile mele, practice, de artist. O parte din ele cel puțin.

Am ales să mă eliberez de așteptările, de părerile și sfaturile altora, dar mai ales, de frică. Nevoile mele, sincere și concrete, au devenit idei care defapt mă definesc.

Ce am aflat:

1. Că am nevoie doar de un colțișor de cameră, atât. Mă descurc perfect și cu 2 – 3m² maxim, chiar dacă strâng de fiecare dată după mine. Nu îmi bag inspirația în fibrilație.

Procesul de a face ordine, îți dă limpezime, și devii și mai creator, în ciuda celor care spuneau că dezordinea îți menține creativitatea. Ai încercat vreodată să pictezi, să-ți trebuiască un galben anume, și să cauți tubul cu disperare vreo oră? Ca apoi să-ți aduci aminte că defapt ți s-a terminat de o săptămână și trebuie să te duci la magazin să-ți cumperi altul? Hai să vorbim despre ucigașii reali de creativitate din realitate…când tu ajungi să fii propriul tău inamic.

2. Că nu am nevoie de liniște perpetuă, de un spațiu în care să controlez perfect ambianța. Pot să lucrez și seara dacă am energie, pentru 1-2 ore. E ok să mă opresc. Nu pleacă muza la plimbare pentru totdeauna. Dacă vrea ea, se întoarce și mâine, sau numai după o săptămână când am eu din nou timp să mă întorc la proiectul meu. Avem o relație interesantă de prietenie. De fiecare dată când ne vedem, e ca și cum nu ne-am mai văzut de ieri.

3. Că pot să lucrez și dacă sunt singură, și dacă suntem doar noi doi, în liniștea noastră. Mi-a fost rușine inițial să pictez când era soțul meu acasă, dar m-am relaxat, chiar cu ajutorul lui. Faptul că mă iubește și mă acceptă cu nevoia mea de a crea, mi-a dat multă liniște. Am învățat ce înseamnă să fii susținut de omul de lângă tine. Să fie ok ca dacă nu e nimic urgent de făcut împreună, să te poți retrage în zona minții tale, chiar dacă sunteți în aceiași cameră. Și îmi place asta. Să fim împreună, iubindu-ne, în liniștea noastră, respectându-ne timpul prețios pentru noi înșine. Ce frumos e, când facem pauze mici, să ne luăm în brațe, sau un mic sărut pe frunte, care vrea să spună “sunt aici și te iubesc”.

4. Că pot să țin o idee în minte ani de zile. Am ținut un tablou în cap timp de 2 ani de zile. Când în sfârșit l-am pictat m-am simțit extraordinar de împlinită. Și nu, nu m-a scurs de energie, nu m-a chinuit imaginea lui. Îmi apărea din când în când, pe ecranul minții, ca o amintire plăcută. “Sunt aici, aștept cuminte.”

5. Că nu „trebuie” să las tot și să lucrez atunci când îmi vine ideea, de frică să nu o pierd. Așa că mi-am asumat să lucrez când aleg eu, și ca și pofta care vine mâncând, și inspirația vine când te așezi la masa de lucru.

6. Că nu mă mai simt vinovată dacă nu pictez câteva luni sau 1 an jumătate. Eu sunt mai mult decât un izvor care trebuie să se revarse. Eu sunt și sursa acelui izvor. Iar sursa, are nevoie să fie umplută, altfel nu are ce oferi. Așa că atunci când iau o pauză de a crea, defapt îmi dau timp să-mi umplu inima creativă. Strâng imagini, emoții, cuvinte, experiențe. Mă las modelată de ele. Iar atunci când mă întorc la creat, ele vin din preaplinul inimii mele, cu vise și imaginație, nu din frică sau pentru că “trebuie” și din vinovăție, ci pentru că aleg să fac asta. Mereu, mereu, mă uimesc și învăț ceva nou despre mine după o perioadă de pauză.

7. Am multe idei, pentru multe mediumuri. Adică într-o zi vreau să scriu, să desenez, să fac o bijuterie și multe altele, dacă se poate, în același timp. Dar nu reușesc evident să le fac pe toate. Și e ok. Pentru că indiferent cât de mult sau de puțin apuc să fac, e o bucurie. E o meditație și o îmbrățișare a sinelui meu. Îmi aduce împlinire. E destul și o jumătate de oră, între scos cățelul la plimbare și un film de seară. Nu-mi mai numesc timpul de creație drept deconectare de la lumea exterioară. Este o Re-Conectare la lumea mea, în lumea exterioară.

8. Că am planuri care așteaptă să fie puse în aplicare. Și ele nu se supăra. Nici eu nu mă supăr pe mine dacă trec de “termenul limită ” impus tot de mine. Eu l-am impus, dar sunt flexibilă. Toate au momentul lor unic în care trebuie să se manifeste, indiferent de ce spunem noi. Indiferent dacă ne îmbufnăm sau ne dăm cu fundul de pământ. Când am acceptat asta, m-am relaxat. Așa amân o expoziție personala, din liceu până acum. Am crezut că am nevoie de ea ca să mă simt validată, să mi se dea insigna de artist, de către alți artiști și de public. Inițial am amânat pentru că mi-a fost frică. Dar acum, știu că e doar o preconcepție, că lumea nu se mai învârte doar în jurul expozițiilor personale. Acum exist ca artist pentru cunoscuți și prieteni, și pentru lume pe mediul online. Momentan, îmi este de ajuns.

9. Că am suficientă blândețe să nu mă mai simt vinovată dacă sunt la serviciu, în loc să fiu acasă lucrând la desenul acela care mi-a apărut în cap și îmi cere toată atenția, încât de abia mă mai concentrez la ce am de făcut. Am învățat să fiu Aici și Acum, total prezentă, și să îmbrățișez “nevoile stringente ale egoului”, care vrea totul și îl vrea acum, de obicei când nu se poate, în momentul cel mai prost ales. “Dacă nu, vai și amar de tine, să vezi tu ce o să te mai chinui!” Ei bine, „disperarea” asta e doar o emoție. Atât. O emoție pe care o las să fie, o simt, o accept, se simte ca un tremur în stomac uneori, și apoi dispare. Ca să facă loc altor emoții și altor trăiri. E ca o ploaie. La un moment dat, se termină de “scuturat”, se calmează și iese soarele. A fost greu și a durat mult să învăț asta, dar cu exercițiu mult (am avut ocazii destule), am reușit și reușesc în fiecare zi, undeva la 60-70% din timp. O să fie mai bine pentru că perseverez.

10. Că am renunțat la preconcepția “Arta necesită sacrificii”. Am auzit-o toată viața mea și s-a transformat într-una din fricile mele: de a fi nevoită într-o bună zi, să aleg între arta și familie. Cică „artiștii adevărați” ar fi doar acei oameni care renunță la tot în jurul lor, oameni, iubire, familie, ca să poate crea. Apoi, să se simtă stigmatizați datorită propriilor lor alegeri. „Nimeni nu mă înțelege!”

Pentru mine, eu sunt artist pentru că sunt un spirit creator, curios, dornic de a fi de folos. Iar arta e felul în care mă manifest. Așa înțeleg eu. Nu mă interesează extremele. Eu sunt un om al echilibrului.

Sunt convinsă că pot să fiu și artistă, și soție, și mamă, și fiică, și soră, și blogger și orice altceva vreau eu să fiu. Pentru ca îmi place. Și când îmi place ceva, nu o fac cu jumătăți de măsură, “las’ că merge și așa”. Mă manifest din tot sufletul.

Atelierul perfect ești chiar tu însuți

Nici un spațiu din lumea asta nu îți poate oferi ce ai tu nevoie defapt în interior.

Când începi să-ți descoperi nevoile, te întrebi de unde vin. Sunt chiar ale tale sau le-ai adoptat pentru că la un moment dat, ți-au fost de folos? Iar acum, le păstrezi ca pe o șosetă veche, desperecheată, pe care nu o arunci că “poate o mai folosești vreodată…”.

Descoperi că ai o colecție întreagă de prejudecăți și preconcepții, pe care le-ai purtat atât de mult cu tine, încât acum crezi că te definesc. Nu vrei să te desparți de ele, pentru că te doare. Ar lăsa în loc un spațiu gol, și o responsabilitate de a-l umple cu ceva folositor.

A trebuit să-mi pun multe întrebări, să citesc multe cărți, să ascult conferințe și să vorbesc cu oameni la fel de pasionați ca mine, ca să ajung să mă redescopăr. Să-mi pun întrebările potrivite și să dau jos toate etichetele pe care mi le-am pus de-a lungul anilor, sub care m-am ascuns. Să-mi dau practic ocazia să fac din nou cunoștință cu sinele meu. E o călătorie frumoasă, care va dura toată viața mea. Dar sunt hotărâtă să fiu sinceră cu mine, până la capăt!

Acum îmi place atelierul meu. E mai frumos și mai palpabil.

Atelierul meu, este Încrederea pe care mi-o acord în fiecare zi, în alegerile mele. Am încredere în mine. Mi-am demonstrat și-mi demonstrez zilnic că merit această încredere.

Defapt, tot ce avem nevoie cu adevărat ca artiști, este să avem încredere în noi, indiferent unde este spațiul în care creăm, în imaginație sau în realitate.

Cât de importantă este prezența sau lipsa unui atelier, în viața ta de artist?

Cu drag,
Andrada