Preconcepția etichetei „Artistului”

Artistul este acel om, care are una sau mai multe pasiuni, pe care le duce la rang înalt, prin răbdare, practică, perseverență şi multă iubire.

Artist, este orice om care pune suflet în ceea ce face. El poate să practice în domeniul artei, al muzicii, al medicinei, al brutăriei, psihologiei, agriculturii, ingineriei…nu contează.

Pentru că este dedicat muncii sale.

Artistul, este omul creator, care vede un amalgam de lucruri şi încearcă să le dea un alt sens. Care îşi caută desăvârşirea, în fiecare “lucrare” a sa.

Care vede potențialul, în spatele umbrelor, sau în blocul de piatră. El poate fi profesor, educator, IT-ist, speaker, inginer, farmacist sau secretară. E pe alese.

Eu cred că orice om, care este preocupat de transformarea sa ca ființă umană, care are sete de cunoaştere şi îşi păstrează spiritul de învățăcel, este un artist.

Fiecare individ are în el, potențialul de a fi “artistul” propriei sale vieți.

Totuşi, eticheta „artistului”, este limitată unei imagini dezolante, a vieții pline de neajunsuri a artistului plastic.

Sau, la viziunea binecuvântată şi boemă, a norocoşilor care trăiesc din propria pasiune, feriți cumva de valurile de dezamăgiri a lumii „adevărate”.

Am să provoc această preconcepție. A venit timpul.

Bun. Cu grijă, vă invit să ne aşezăm pe nas o pereche de ochelari, prin care ne limităm percepția, cât putem de mult.

Ne uităm la artă, aşa cum ne-a arătat-o istoria în ultimii 100 de ani. O să vedem tipare, care împreună vor forma muntele pe care flutură încă liniştită, eticheta “Artistului”.

Pe scurt, povestea sună cam aşa:

Artistul este individul talentat, care este bun la ceva, de care societatea nu are foarte multă nevoie (sau cel puțin, aşa crede ea). El munceşte pe brânci, îşi sacrifică nopți, ani din viață, familie şi uneori chiar sănătatea, dedicându-se trup şi suflet creației sale.

Are o nevoie intrinsecă de a creea, de multe ori lucruri care nu pot fi folosite, sau înțelese. Dar el le face, pentru că simte ca aşa are sens. El are sens.

Câteodată este o personalitate puternică, nu are nevoie de validare exterioară. El are un mesaj de transmis. Altădată, el este sensibil şi vulnerabil. Se indentifică prin arta sa, iar critica o ia personal, fapt ce îl dărâmă, pentru ca apoi să îl urce pe culmi înalte. Constant. Zi de zi. Agonie şi extaz, care culmea, îi devine o sursă de energie creatoare.

Societatea nu crede că are nevoie de artă. Rar, apar oameni, care au o sensibilitate diferită, specială, şi care îşi spun „AHA!” în fața unei lucrări, rezonând cu mesajul său subtil.

Din acei oameni, sub 5% îşi permit să pună un preț şi să dea o sumă de bani. Pentru că lucrarea, totuşi merită! Unii o vor pentru ei, pentru că ceva din ei rezoneaza, altii o vor ca să epateze.

Ideea e, că se vinde. O lucrare, o dată la 6 luni, dacă artistul e norocos.

Dar de el, nu este “nevoie” pentru evoluția societății, el nu hrăneşte sistemul.

Drept urmare, nici sistemul nu îl hrăneşte şi îl lasă la coadă. Munceşte non stop, asiduu, dar pe bani de nimic, o viață care nu poate susține o familie şi care nu poate asigura un viitor, nici măcar artistului. Într-o lume în care totul atârnă de capacitatea omului de a-şi asigura viitorul, pâinea de mâine şi de peste 20 de ani, la pensie.

Artistul este în bătaia vântului. Soarta lui atârnă de “mofturile” celor care îşi permit un moft.

El rezistă, dar oamenii din jurul lui, nu. Apropiații sunt puțini, şi iubirea trebuie să fie mare iar sacrificiile, de două ori mai mari, pentru a susține doi copii. Pe cel mic, şi pe “artist”, care este perceput ca iresponsabil şi criticat pentru stilul de viață boem şi nepăsător la ce se întamplă în jur.

Sunt multe excepții, bineînțeles.

Ideea este totuşi simplă: ce este valorizat în societate, artistul nu poate să ofere.

Comfort, stabilitate, siguranță, sunt idei străine pentru el. Este un veşnic adolescent rebel, ce sfidează autoritatea sistemului, prin simpla sa încăpățânare de a exista şi creea.

Acum, cu grijă, să ne dăm ochelarii jos.

Societatea în care trăim astăzi, este la fel de “în bătaia vântului”, precum era artistul pe vremuri. Ea nu ne mai poate oferi comfort, stabilitate şi siguranță, indiferent de domeniul în care lucrăm. Munca noastră asiduă şi perpetuă, nu ne mai asigură pensia “călduță”. Iar stresul resimțit şi acumulat, ne face să clacăm.

Ne luăm sufletul şi inima înapoi!

“Clacăm” în cel mai frumos mod posibil. Ne întoarcem la copilărie. Cautăm naivitatea şi plăcerea de a creea ceva, doar de dragul de a o face.

Învățăm din nou să ne lăsăm absorbiți de momentul prezent. In hobby-ul nostru. In pasiunea de a creea. Iar daca avem copii, ne lăsăm inspirați chiar de ei, aşezându-ne cu drag la nivelul lor, şi spunând “Pot să mă joc şi eu cu tine?”, spre marea distracție a amândurora.

Tot mai mulți adulți îşi redescoperă pasiunile, pentru că deja au dat prea mult din ei, unui sistem care nu le oferă nimic substanțial în schimb.

Adulții îşi iau sufletul şi inima înapoi!

Şi totuşi, suntem victimele propriilor noastre frici.

Într-un colț, avem frica de a ne urma pasiunile, chiar dacă nu ştim ce drumuri ni se deschid în față. Vrem să fim optimişti şi pozitivi, dar asta nu ne aduce pâinea pe masă şi nu ne plătim taxele din “like-urile” de pe Facebook.

Câteodată pasiunea se întâlneşte cu rațiunea şi fac casă bună, câteodată nu. Arta rămâne la nivel de hobby, în timpul liber fiindcă trebuie să muncim ca să facem bani.

Dar deja e un pic mai uşor. Deja săptămâna de lucru trece mai repede, fiindcă ne-am găsit pasiunea. Ceea ce e suficient, pentru liniştea noastră sufletească.

Ultima firmitură de frică, este atât de înrădăcinată de parcă ar fi săpată în stâncă:

Ne este frică să ne încurajăm copii şi tinerii, să îşi urmeze pasiunea.

Pentru că poate nu vor reuşi să aibă succes şi se vor pierde şi ei în marea de “victime”, din care simțim că facem şi noi parte acum. Ne gândim că dacă acum e rău, nu poate să fie bine mai încolo. Suntem victimele propriile noastre limitări. Dacă „nimic nu se schimbă”, şi copii noştri vor suferi. Nu vrem să sufere…

Dar dacă vor suferi şi ei? Atât de intens încât vor “claca” şi ei, ca mine, ca tine, şi se vor întoarce, ca şi noi, la pasiunea lor, închizând proverbialul cerc?

Îndemnul meu: să spargem tiparele fricii şi să le dăm aripi! Şansa de a-şi face propriul drum, diferit de ce ne dorim noi pentru ei, din grijă şi iubire.

De ce nu i-am încuraja să-şi urmeze din start pasiunile? Ce mai au de pierdut? La un moment dat, vor redescoperi oricum ca pasiunea, arta în toate formele ei, are beneficiul de a fi “suficientă”.

Pentru ca sufletul ştie să fie temperat, nu ca egoul, care vrea mereu şi mereu, tot mai mult.

Uite că totuşi, într-o societate consumatoristă, noi re-învățăm deja ce înseamnă suficient, destul, îndeajuns. Încet încet, ne dăm seama că nu avem nevoie de foarte multe, ca să fim fericiți.

Iar dacă pasiunea, în orice domeniu s-ar manifesta, ne aduce împlinire, oare nu este suficient, să avem curajul de a fi artişti, pentru noi înşine? Fără să aşteptăm sărutul aprobator pe frunte, al societății?

Ne salvăm sufletele, prin artă. Rescriem împreună eticheta „artistului”.

Cu drag,

*Daca simți că şi tu faci parte din această categorie de adulți care rescriu eticheta „Artistului”, te invit în grupul de Facebook Artisti si Artizani in Gura Lumii, să ne arăți stilul şi creațiile tale! Noi te vom susține. Suntem peste 700 de artişti şi consumatori de artă şi artizanat! ÎNSCRIE-TE.

Un gând despre „Preconcepția etichetei „Artistului”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s