Atelierul Imaginar vs Atelierul Real

Spatiul meu creativ s-a limitat de-a lungul “carierei” mele, la o masa/birou, pe unde imi faceam un pic de loc, lucrat in brate, pe pat, pe fotoliu, un sevalet de birou pe care il puneam pe un scaun in timp ce eu stateam turceste pe un fotoliu, (incredibil de incomod dupa 8 ore de pictat in continuu). Sau, langa tastatura impinsa sub monitor, ca sa-mi fac loc pentru margele, in fata calculatorului, cu o gramada de cutii si cutiute imprastiate pe langa mine. Si zau, nu am avut niciodata nevoie fizica de mai mult.

Sa visezi, e un lucru serios!

De-a lungul anilor insa, o data pe an, cam asa, ma trezeam uitandu-ma la o poza cu un atelier oarecare, de obicei alb dar dezordonat-ordonat (ordinea aia in care numai tu stii unde iti sunt lucrurile), o camera numai a ta, in care sa te desfasori in voie si sa nu trebuiasca sa strangi obligatoriu dupa tine la sfarsitul zilei. (De cand am catel strang pana la ultima margica sau tub de culoare, datorita curiozitatii canine. Iar de cand am un bebelus, margelele stau toate ascunse in cutii, iar proiectul de bijuterii este criogenat). Si uite asa, visam lavun atelier doar al meu, vreo 10 minute, dupa care imi trecea, si se mai ducea un an fara sa ma gandesc la atelierul ideal.

Am crescut, crezand si poftind la un atelier, in care creativitatea mea sa zburde libera, sa am panouri inspirationale peste tot, sa pictez daca am chef dimineata, sa imi cuplez tableta grafica pe la pranz iar seara daca mai am rabdare, sa lucrez la o bijuterie. Un loc frumos cu un colt, tip mini lightroom pentru poze, si calculatorul bineinteles, unde universul sa il am la un click distanta. Am crezut o perioada, ca daca nu am lucrurile astea, nu sunt un artist adevarat, ci doar o imitatie care s-a adaptat pur si simplu la pasiunile ei.

(Edit: Cu bebelus se complica epic treaba dar pentru viata de artist cu un kinder in jur, am sa scriu altadata.)

Atelierul fizic – Realitatea

E clar ca toti artistii, indiferent de domeniu, avem nevoie de un loc fizic in care sa ne manifestam, sa gresim mult, sa invatam, sa repetam, sa ne pregatim pentru iesirile in lume. Dar cred ca este o greseala sa ne punem pe pauza creativitatea, cramponandu-ne de existenta unui loc “perfect/ideal” doar al noastru. Aproape sacru.

Sa ne victimizam ca esecul nostru, apare “doar” din lipsa unui spatiu in care putem creea nestingheriti. “Ca nu am bani”, “ca nu am unde” etc. Sau sa asteptam un an de zile, o fuga in natura, intr-un loc izolat, ca o tabara de creatie. Ca sa nu fim deranjati. Si ne mai si incojuram cu o mantie de protectie. “Eu am nevoie de liniste pentru a creea.”

Vinovatia, mama ei de treaba 

Recunosc, in timp mi-am creat involuntar, un complex de vinovatie. In facultate (restaurare – conservare), daca aveam doar spatiul meu, dar preferam sa ies in oras cu prietenii, ma simteam vinovata ca nu profitam de “spatiul creator”. Cand iar nu am mai avut o camera doar pentru mine (pentru ca deja locuiam cu sotul meu), ma simteam vinovata ca nu fac destule eforturi sa imi inchiriez o camera undeva. Cand am intrat in campul muncii, eram vinovata ca nu mai am nici macar timp sa creez. Cum adica sa imi sacrific 8 – 10 ore dintr-un weekend doar ca sa creez? Dar am atatea de facut: cumparaturi, curat in casa, mancare, vazut un film, citit o carte, plimbari cu catelul si bineinteles quality time cu omul meu. Si a mai trecut un weekend, in care desi relaxata, eram vinovata ca iara am amanat un moment creator. Un cerc vicios care daca nu iesi din el, cu totul, nu te lasa in pace. Dar se poate, si vreau sa va arat cum am reusit eu sa imi gasesc Atelierul mai bun ca in Imaginatie si mai palpabil ca cel din Realitate

Ne adaptam pentru ca putem, nu pentru ca nu avem de ales. E o diferenta!

Asa ca dupa ani de oftat dupa un atelier, de jonglat intre izolare artistica de 10 ore/weekend si scufundat in realitate, intre Fata Morgana a Inspiratiei si Gigi Duru al Realitatii, am facut febra musculara de la atata jonglat aiurea. Si mi-am spus, “Trebuie sa existe o varianta mai buna.” Si am gasit-o, personalizata la sange pentru nevoile mele.

Atelierul serveste propriile tale nevoi 

Atelierul este un spatiu, simplu. Nici mai mult nici mai putin. Noi ii conferim tot felul de calitati si asteptari, care ne vor face viata mai buna. Noi il personalizam, ca sa devina parte din noi. Si totusi, defapt ce avem nevoie? Sa avem ceva, al nostru, parte din noi, care sa ne defineasca si sa ne inspire, sa ne mangaie si sa ne dea protectie. Un loc in care sa fim in siguranta cu noi insine.

Mie mi se pare ca defapt, avem nevoie de propria noastra persoana. De propriul nostru sine. Sa fim echilibrati, sa avem incredere in noi. 

Dar intr-o lume in care toate lumea stie mai bine ce ai tu nevoie, in care ii lasi pe altii sa te valideze ca individ, si in care te acoperi de etichete sociale, doar-doar vei fi acceptat, nici nu mai avem timp sa ne intrebam ce nevoi avem noi, ca artisti, defapt? Sau ca oameni?

Oare eu puteam sa gasesc acest spatiu ideal de siguranta si comfort, in care sa ma pot manifesta artistic?

Am cautat, ca un soricel de biblioteca, si am aflat  intr-un final, care sunt nevoile mele, practice, de artist. O parte din ele cel putin. Eliberata de programari anterioare, de parerile si sfaturile altora, dar mai ales, de frica. Nevoile mele, sincere si concrete, au devenit idei care defapt ma definesc, si le-am ales de asa natura. Astfel am aflat ca:

1. Am nevoie de un coltisor de camera, atat. Ma descurc perfect si cu 2 – 3m² maxim, chiar daca strang de fiecare data dupa mine. Nu imi bag inspiratia in fibrilatii. Procesul de a face ordine, iti da limpezime, si devii si mai creator. In ciuda celor care spuneau ca dezordinea iti mentine creativitatea. Ai incercat vreodata sa pictezi, sa iti trebuiasca un galben anume, si sa cauti tubul cu disperare vreo ora, ca apoi sa iti aduci aminte ca defapt ti s-a terminat de o saptamana si trebuie sa te duci la magazin sa iti cumperi altul? Hai sa vorbim despre ucigasii de creativitate din realitate….cand tu esti propriul tau inamic.
2. Dar nu, nu am nevoie de liniste perpetua, de un spatiu in care sa controlez perfect ambianta. Pot sa lucrez si seara, daca am energie, pentru 1-2 ore. E ok sa ma opresc. Nu pleaca muza la plimbare pentru totdeauna. Daca vrea ea, se intoarce si maine, sau numai dupa o saptamana. Avem o relatie interesanta de prietenie. De fiecare data cand ne vedem, e ca si cum nu ne-am mai vazut de ieri.
3. Pot sa lucrez si daca sunt singura, si daca suntem doar noi doi, in linistea noastra. Mi-a fost rusine initial, dar m-am relaxat cu ajutorul sotului meu. Faptul ca ma iubeste si ma accepta cu “nevoia” mea de a creea, mi-a dat multa liniste. Asta inseamna sa fii sustinut de omul de langa tine. Sa fie ok, daca nu e nimic urgent de facut impreuna, sa te poti retrage in zona intima a mintii tale, chiar daca sunteti in aceiasi camera. Si imi place asta. Sa fim impreuna, iubindu-ne, in linistea noastra, respectandu-ne timpul pretios pentru noi insine. Si ce frumos e, cand facem pauze mici, sa ne luam in brate, sau un mic sarut pe frunte, care vrea sa spuna “sunt aici si te iubesc”. 
4. Pot sa tin o idee in minte, ani de zile. Am tinut un tablou in capul meu, 2 ani de zile. Iar cand l-am pictat, m-am simtit extraordinar de implinita. Si nu, nu m-a scurs de energie, nu m-a chinuit imaginea lui. Imi aparea din cand in cand, pe ecranul mintii, ca o amintire placuta. “Sunt aici, astept cuminte.”
5. Nu „trebuie” sa lucrez atunci cand imi vine ideea, de frica sa nu o pierd. Frica nu e motivator bun. O sa lucrez cand aleg eu, si cand simt ca energia creatoare vine, in susur constant, ca un izvor, nu in sughituri ca apa de la robinet dupa ce a fost oprita, ca apoi sa ma dea pe spate cu o presiune imensa si sa ma secatuiasca. Da, am ajuns sa ma cunosc atat de bine.
6. Nu ma mai simt vinovata daca nu lucrez 1 an jumate. Eu sunt mai mult decat un izvor care trebuie sa revarse. Eu sunt si sursa acelui izvor. Iar sursa, are nevoie sa fie umpluta, altfel nu are ce oferi. Asa ca atunci cand iau o pauza de a crea, atunci ma umplu. Strang. Imagini, emotii, cuvinte, experiente. Ma las modelata de ele. Iar atunci cand voi crea, va fi din preaplinul viselor si imaginatiei, nu din frica sau pentru ca “trebuie”, ci pentru ca pot. Mereu, mereu, ma uimesc si invat ceva nou despre mine dupa o perioada de pauza.
7. Am multe idei, pentru multe mediumuri. Adica intr-o zi, vreau sa scriu, sa desenez, sa fac o bijuterie si multe altele, daca se poate, in acelasi timp. Dar nu reusesc sa le fac pe toate. Si e ok. Pentru ca indiferent cat de mult sau de putin apuc sa fac, e o bucurie. E o meditatie unica si o imbratisare a sinelui meu. Imi aduce implinire. Si e destul si o jumatate de ora, intre scos catelul la plimbare si un film de seara. Nu o numesc deconectare de la lumea exterioara. Este o Re-Conectare la lumea mea, in lumea exterioara.
8. Am planuri, care asteapta sa fie puse in aplicare. Si ele nu se supara. Si nici eu nu ma supar pe mine, daca trec de “termenul limita” impus tot de mine. Eu l-am impus, dar sunt flexibila. Toate au momentul lor unic in care trebuie sa se manifeste, indiferent de ce spunem noi. Indiferent daca ne imbufnam sau ne dam cu fundul de pamant. Si cand am acceptat asta, m-am relaxat. Asa aman o expozitie personala, din liceu pana acum. Am crezut ca am nevoie de ea, sa ma simt validata, sa mi se dea insigna de artist, de catre alti artisti. Initial am amanat pentru ca mi-a fost frica. Dar acum, stiu ca e o preconceptie, ca lumea nu se mai invarte in jurul expozitiilor personale. Acum exist ca artist pentru cunoscuti si prieteni, si pentru lume pe mediul online. Momentan, imi este de ajuns.
9. Cu blandete, o las mai moale si nu ma mai simt vinovata daca sunt la servici, in loc sa fiu acasa sa fac desenul acela care mi-a aparut in cap si imi cere toata atentia, incat de abia ma mai concentrez la ce am de facut. Am invatat sa fiu Aici si Acum, total prezenta, si sa imbratisez “nevoile stringente ale egoului”, care vrea totul si il vrea acum, cand nu se poate, in momentul cel mai prost ales. “Daca nu, vai si amar de tine, sa vezi tu ce o sa te mai chinui!” Ei bine, este doar o emotie. Atat. O emotie pe care o las sa fie, o simt, o accept, se simte ca un tremur in stomac, uneori, si apoi dispare. Ca sa faca loc, altor emotii si altor trairi. E ca o ploaie. La un moment dat, termina de “scuturat”, se calmeaza si iese soarele. A fost greu si a durat mult sa invat asta, dar cu exercitiu mult (am avut ocazii destule), am reusit si reusesc in fiecare zi. 60-70% din timp reusesc. O sa fie mai bine pentru ca perseverez.
10. Am renuntat la preconceptia “Arta necesita sacrificii”. Am auzit-o toata viata mea si s-a transformat intr-una din fricile mele. Sa fiu nevoita intr-o buna zi, sa aleg intre arta si familie. „Artistii adevarati” ar fi doar acei oameni care renunta la tot in jurul lor, oameni, iubire, familie, ca sa poate crea. Si apoi, sa se simta stigmatizati datorita propriilor alegeri. Nimeni nu ii intelege. Pai cine intelege un pustnic? E cam acelasi lucru. Pentru mine, eu sunt artista pentru ca sunt un spirit creator, curios, dornic de a fi de folos. Iar arta e felul in care ma manifest. Asa inteleg eu. Nu ma intereseaza extremele. Eu sunt un om al echilibrului, si sunt convinsa ca pot sa fiu si artista, si sotie, si mama, si fiica, si sora, si blogger si orice altceva vreau eu sa fiu. Pentru ca imi place sa fac asta. Si cand imi place ceva, nu o fac cu jumatati de masura, “las’ ca merge si asa”. Ma manifest din tot sufletul.

Atelierul perfect esti chiar tu insuti

Nici un spatiu din lumea asta nu iti poate oferi, ce ai tu nevoie defapt. Cand incepi sa iti descoperi nevoile, te intrebi de unde vin. Sunt chiar ale tale sau le-ai adoptat pentru ca la un moment dat, ti-au fost de folos? Iar acum, le pastrezi ca pe o soseta veche, desperecheata, pe care nu o arunci ca “poate o mai folosesti vreodata…”. Descoperi ca ai o colectie intreaga de prejudecati si preconceptii, pe care le-ai purtat atat de mult cu tine, incat acum crezi ca te definesc. Si nu vrei sa te desparti de ele, pentru ca te doare. Ar lasa in loc un spatiu gol. Si o responsabilitate de a-l umple cu ceva folositor. 

A trebuit sa imi pun multe intrebari, sa citesc multe carti, sa ascult conferinte si vorbesc cu oamenii la fel de pasionati ca mine, ca sa ajung sa ma redescopar. Sa dau jos toate etichetele pe care mi le-am pus de-a lungul anilor, sub care m-am ascuns, si sa fac din nou cunostinta cu sinele meu. E o calatorie frumoasa, care va dura toata viata mea. Dar sunt hotarata sa fiu sincera cu mine, pana la capat!

Acum imi place atelierul meu. E mai frumos si mai palpabil. Atelierul meu, este Increderea pe care mi-o acord in fiecare zi, in alegerile mele. Am incredere in mine. Mi-am demonstrat si imi demonstrez zilnic ca merit aceasta incredere. Si defapt, tot ce avem nevoie cu adevarat ca artisti, este sa avem incredere in noi, indiferent unde este spatiul in care creeam, in imaginatie sau in realitate.

Cat de importanta este prezenta sau lipsa unui atelier, in viata voastra de artist? 

Cu drag,

*Daca ti-a placut, citeste mai departe cum adultii de azi, rescriu eticheta „Artistului”.